SLIDER

20 de lucruri pe care le-am învăţat la 20 de ani

8/23/2017


Dacă anul trecut v-am povestit ce am făcut de ziua mea, anul acesta m-am gândit să scriu ceva diferit. Am zis că ar fi mult mai productiv să încerc să-mi dau seama ce m-a învățat vârsta de douăzeci de ani (dacă a fost ceva ce-am învăţat), așa că am găsit tot atâtea lucruri pe care le-am descoperit timp de un an.  Și pentru că douăzeci sunt multe, mă opresc aici cu introducerea. Așadar, eu la  douăzeci de ani am învățat:

1. că nu-i cel mai bun plan să te dai peste cap ca să scapi de zilele proaste – nu numai că nu vei reuși, dar probabil o să ți se facă și rău;

2. că poezia nu e chiar așa un lucru de neînțeles și că Bob Dylan scrie unele dintre cele mai grozave versuri pe care l-am citit până acum;

3. că cele mai faine emisiuni de urmărit la televizor sunt cele de gătit – motiv pentru care atunci când tvPaprika  a decis să emită 24/24, m-am bucurat mai mult decât dacă aș fi dat peste marea iubire... chiar dacă nu știu să gătesc (şi nu, nu de asta sunt singură, cred);

4. că dacă te-ai gândit mereu ce tare ar fi să te urci într-un mijloc de transport și să mergi tot traseul, s-ar putea să vrei să te gândești de două ori. Eu în Iași am luat de două ori tramvaiul greșit și am ajuns în zone care nici nu știam că există , plus că a trebuit să-i explic vatmanului de ce am rămas singură în tramvai, în condițiile în care până la capăt nu merge nimeni;

5. după încercări eșuate de a-mi lăsa părul lung, mi-am dat seama că cea mai bună variantă a mea e cea tunsă scurt;

6. că nu are rost să dai în același timp cu două spray-uri de insecte pe un singur gândac – dacă nu vrea să moară, nimic nu o să-l convingă;

7. că unele lucruri bune chiar vin pe gratis: am primit în primăvară un magnet cu te iubesc de nu te vezi, pe care, deși am vrut să îl păstrez, am decis să i-l dau mamei și pentru prima dată m-a crezut cu adevărat. Plus că pisicul pe care îl am, Moacă, e găsit pe marginea drumului și faptul că l-am găsit e cam cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat de mult timp încoace;

8. că atunci când e vorba de medici, bărbații sunt mult mai simpatici ca femeile;

9. că frumusețea literaturii e să riști, să te expui, să alegi acele titluri care reprezintă o provocare. În literatură ca și în viață, zona de confort nu te ajută prea mult să cunoști tot ce se află în jurul tău. De vreo doi ani am început să merg pe culoare ale literaturii pe care nu m-aș fi gândit niciodată să mă aventurez - așa mi-am dat seama ce îmi place, am scăpat de prejudecăți de tot felul și am făcut destul de puține greșeli ( adică am cumpărat/citit puține cărți proaste).

10. că orice-ar zice oricine, muzica salsa și surorile ei sunt un fel de terapie pentru inimă albastră – și cum inima mea poartă des albastru, ascult puţin Lambada ( de care nu o să mă satur niciodată ) sau Vincente Garcia, oftez, mă liniștesc și merg mai departe prin viață;

11. că un mouse obișnuit e mai bun ca cel montat pe laptop;

12. că i-am făcut o nedreptate lui Murakami, neglijându-l atâta timp;

13. că îmi plac în continuare măslinele și ciocolata, deci probabil astea sunt cele mai trainice relații pe care o să le am în viața asta;

14. că e în regulă să încerci să devii o versiune mai bună a ta, chiar dacă asta înseamnă să depășești anumite limite pe care ți le-ai impus;

15. că o entorsă chiar poate să dureze câteva săptămâni bune;

16. că poșta e cel mai nostalgic și simpatic serviciu de curierat;

17. că nu-i în regulă să-ți cheltui toți banii pe cărți, gândindu-te că o să combini într-un mod magic toate hainele pe care le-ai combinat deja de zeci de ori...

18. ... dar că totuși niciodată nu ai suficiente cărți și că dependența asta e ca toate celelalte, doar că e mai elitistă;

19. că cei din jur sunt orice (și de rău, și de bine) numai mentaliști nu și că dacă nu o să întrebi, probabil că nu vei afla niciodată – dacă te simți tras de mânecă, să știi că nu-s fantome, sunt oportunități care te-așteaptă să le vezi;

20.  că absolut nimic nu e easy peasy în viață și că trebuie să fii îngrozitor de încăpățânat dacă vrei să vezi visele în altă parte decât în propria minte, stând pe podeaua din capul tău, plângând și oftând că n-ai să le îndeplinești niciodată.





1


Cum m-am lăsat foerită

8/18/2017


Ne-am gândi că un copil de 9 ani se poate simți fericit, iubit, plictisit sau cu chef de joacă, dar niciodată nu ne-am aștepta ca el să spună despre sine că este dărâmat și nu doar odată, ci de zeci de ori. A fi diferit înseamnă totodată a fi special, iar Oskar, personajul principal al romanului Extrem de tare și incredibil de aproape, are ceva care te face să-l îndrăgești din prima, să vrei să-l privești în ochi și să-l recompui... din ruine. Și dacă vă întrebați ce fel de ruine poate avea în jur un copil de 9 ani, aflați că lumea lui Oskar este o lume a cuvintelor nerostite, a unui tată ucis în timpul unui atentat terorist și a prea multor sentimente care rămân mereu înăuntru, dar niciodată nu ies la suprafață.

Jonathan Safran Foer este unul din scriitorii pe care mi-a luat foarte mult timp să mă decid să-i citesc. Și totuși, pe cât de mult mi-a luat, pe-atât de repede m-am lăsat foerită de felul în care a construit experiența din Extrem de tare și incredibil de aproape. Spun experiență pentru că romanul are forma unui obiect de artă: textul este însoțit de fotografii care permit cititorului să vadă lumea din carte chiar prin ochii micului Oskar (care poartă mereu un aparat de fotografiat după el). Foer scrie sensibil și cu mult umor totodată despre cele mai triste aspecte ale vieții. De aceea, poate, Extrem de tare și incredibil de aproape este o carte care se citește repede, parcă prea repede chiar.

Romanul în sine mi se pare destul de dificil de povestit pentru că nu e cartea unui singur personaj și nici a unei singure povești. De fapt, în romanul lui Foer sunt generații diferite care încearcă pur și simplu să trăiască: bunicul lui Oskar și-a pierdut cuvintele și poate comunica doar prin scris și cu ajutorul tatuajelor de pe palme - nu și da, bunica trăiește într-o lume pe care a înțeles să o trăiască după propriile reguli (precum crearea unor spații din casă numite zone ale nimicului), iar mama lui Oskar încearcă să regăsească drumul către inima propriului fiu. Cât despre Oskar, pare că pe umerii lui de copil stă să se prăbușească întreaga construcție fragilă a familiei lui. Atunci când băiatul descoperă un plic cu un nume și o cheie înăuntru, decide că nu e o simplă întâmplare, ci un mesaj sau o cale de a ajunge la tatăl său. Așa că face o listă cu toate persoanele care au numele de familie de pe plic și care locuiesc în New York și merge pe ascuns în vizită la fiecare pentru a găsi încuietoarea la care se potrivește cheia. Pentru el e mai mult decât o aventură a copilăriei - e un fel de a mai petrece puțin timp alături de tatăl său, de a consuma dorul și dragostea.

Pe cât de trist este subiectul, pe atât de plină este cartea de momente care-ți aduc zâmbetul pe buze. Oskar este după cum spune chiar el astrofizician amator, având în Stephen Hawking un model pe care îl amintește la tot pasul și căruia îi scrie mai multe scrisori. De altfel, Oskar scrie scrisori tuturor oamenilor pe care îî admiră, face copii ale cheilor de la apartament pentru a le da curierilor care îi aduc colete și își face un prieten din fiecare necunoscut. Tot el inventează lucruri uimitoare precum apa de la duș care te colorează în funcție de stare, cămașa zburătoare sau clădirile care urcă și coboară în funcție de etajul la care trebuie să ajungi. Dar una din cele mai simpatice și totuși serioase invenții ale sale este buzunarul exterior în care am putea să ducem tot ceea ce iubim:

Avem nevoie de buzunare enorme, buzunare suficient de mari pentru familiile noastre și prietenii noștri și chiar pentru oamenii care nu sunt pe lista noastră, oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată, dar pe care am vrea, totuși, să-i protejăm. Avem nevoie de buzunare pentru cartiere și orașe întregi, de un buzunar în care să încapă tot universul. [...]
Dar știam că nu pot exista buzunare așa de mari. Până la urmă toată lumea pierde pe toată lumea.

Dar poate motivul pentru care Extrem de tare și incredibil de aproape e o carte atât de grozavă este faptul că fiecare personaj trăieşte ceva pe care și noi îl trăim: treptat ne pierdem cuvintele și nu știm să articulăm ce ne spune inima, ne izolăm în zonele noastre de confort care, lipsite de culorile neprevăzutului, devin zone ale nimicului, încercăm să ajungem la ceilalți, dar batem de fapt la uși închise. Prin Oskar și aventura lui urbană, Foer vrea să ne transmită că există uși în spatele cărora nu se află nimic, precum există și uși în spatele cărora se află totul - diferența dintre ele o face cheia potrivită. Iar cheia, ca-ntotdeauna, este iubirea.

Jonathan Safran Foer - Extrem de tare și incredibil de aproape, traducere din engleză de Andra Matzal, Humanitas Fiction, 2012.

Dragostea e un lucru de mirare

8/14/2017


Am ezitat preț de câteva săptămâni, tot încercând să mă conving să citesc romanul lui Frederik Backman, Un bărbat pe nume Ove – cumva cred că s-a lipit de mine prejudecata că o carte scrisă cu umor nu-ți poate oferi mai mult decât câteva ore plăcute de lectură. Însă, Un bărbat pe nume Ove este ceva mai mult decât pare la prima vedere și cu siguranță este mult mai mult decât un roman amuzant – e o carte care povestește ce se întâmplă atunci când inima ne joacă feste și ne arată celorlalți mai adevărați, mai inimoși decât am vrea noi să lăsăm să se vadă. Un bărbat pe nume Ove m-a ținut trează până la ore imposibile, am citit până m-au usturat ochii și asta pentru că m-am bucurat de fiecare pagină parcursă - romanul lui Frederik Backman e genul de carte care te scoate din ritm, care îți oferă o pauză și o alternativă.

Ove  este cel mai simpatic om antipatic pe care l-ați putea întâlni. În fiecare dimineață, fix la aceeași oră, merge în inspecție prin cartierul său pentru a se asigura că totul e în regulă: verifică garajele și încuietorile – întotdeauna apasă pe mâner de trei ori pentru a se asigura. E un om care nu a avut niciodată concediu medical și nici vreo factură neplătită. Fără a înțelege de ce oamenii își complică viața, mereu morocănos și evaziv, Ove preferă numerele și casele. După cum spune chiar el, în această lume de alb și negru, soția sa, Sonja, este culoarea lui. Dar în ziua în care Sonja moare, culoarea se stinge și Ove vede din nou lumea în alb și negru. Va fi nevoie de o familie simpatică care se mută în casa de alături, de fursecuri persane, de un motan vagabond, de prietenie și iubire pentru a-l face pe Ove să revadă viața așa cum o făcea odinioară prin ochii soției sale.
  
   Câteva săptămâni mai târziu a bătut ultimul cui și, când soarele s-a ridicat la orizont, Ove și-a privit mândru casa din grădină, cu mâinile în buzunarele pantalonilor albaștrii.
    Descoperise că îi plăceau casele. Poate pentru că erau ușor de înțeles. Puteau fi calculate și desenate pe hârtie. Nu curgea apă înăuntru dacă le izolai bine. Nu se prăbușeau dacă zidurile de rezistență erau construite temeinic. Casele erau cinstite, îți dădeau ce meritai. Ceea ce, din păcate, nu se putea spune despre oameni.

Iubirea dintre Sonja și Ove e ca un film din care se derulează secvențe pe tot parcursul cărții și vorbește despre cum inimile sunt ca niște magneți atrași de poli opuși care aduc împreună cei mai diferiți oameni. Deși nu împărtășește pasiunea ei pentru literatură, Ove îi meșterește soției sale rafturi pentru cărți, iar acesta e doar unul din nenumăratele gesturi de iubire care o fac pe Sonja să îl numească la un moment dat un supererou atipic. Chiar și în momentele în care Sonja nu apare ca personaj, îi simțim influența aspura lui Ove pentru că tot ceea ce face el, face de dragul soției sale. Tot Ove ne învață că loialitatea e cea mai importantă, că iubirea e un lucru de mirare, la fel ca timpul și ca durerea.

Deși subiectul cărții urmărește o formulă destul de des folosită, Backman salvează această carte din zona previzibilului prin felul în care controlează registrele, în care se joacă cu timpul acțiunii și prin toată regia poveștii. De aceea, această carte chiar că-i musai de citit și de pus la inimă.

Orice om trebuie să știe pentru ce se luptă.Așa se zice. Ea lupta pentru ce era bine. Pentru copiii pe care nu îi avusese, iar Ove se lupta pentru ea. Pentru că ăsta era singurul lucru pe lume pe care îl știa cu certitudine.

Un bărbat pe nume Ove nu e una din cărțile care îți încarcă mintea, ci una care se adresează direct inimii. Personajele din carte se află și în jurul nostru, viața curge în același fel: cu pierderi, lupte, bucurii și cu multă iubire. Ove este un exemplu despre cum e să cunoști exact unde vrei să te ducă viața și să nu te abați niciodată de la drumul ales. Backman vorbește aparent lejer și cu seninătate despre ceva care ne pune tuturor un nod în gât atunci când îl gândim: pierderea cuiva drag. Cum mergi mai departe? sau mai bine zis  Cum? Mergi mai departe!?. Inițial Ove răspunde că nu se poate merge mai departe atunci când drumul ajunge la capăt, însă tot el demonstrează că atunci când ții pe cineva de mână, drumul lui îl prelungește pe-al tău și așa ajungeți să mergeți împreună - căci a iubi pe cineva e ca și cum te-ai muta într-o casă nouă.

Fredrik Backman – Un bărbat pe nume Ove, traducere de Andreea Caleman, Colecția Musai, Editura Art, 2017.


Despre artă & alte dezastre

7/21/2017



Poți să te uiți la un tablou o săptămână și să nu te mai gândești după aceea la el niciodată. Dar poți să te uiți la un tablou o secundă și să te gândești la el apoi toată viața.

...citește la un moment dat într-o reclamă Theo Decker, personajul principal al romanului Sticletele. De altfel, întreaga carte se bazează pe relația dintre artă și oameni. Dacă ar fi să simplificăm narațiunea romanului, atunci întreaga carte ar fi despre un băiat și un tablou, aduși împreună de împrejurări dramatice. Însă, dacă am face asta, am greși pentru că Sticletele e mult mai mult de-atât.

Sticletele îl are drept protagonist pe Theo Decker, un puști de treisprezece ani care trăiește la New York împreună cu mama sa. Deși părăsit de tată, Theo nu este afectat de această absență, prezența mamei reușind să creeze în jurul lui o lume fermecătoare. Însă universul lui Theo se destramă ca o lume de spumă într-o dimineață când, în urma unui atentat la un muzeu de artă, Theo își pierde mama. Supraviețuitor fără voie, Theo pleacă din muzeu cu un tablou rar și cu o viață în care nimic nu va mai fi la fel.

În copilărie, pe la patru sau cinci ani, spaima mea cea mai mare era că mama ar putea să nu se mai întoarcă într-o zi acasă de la serviciu. Adunarea și scăderea erau utile în primul rând pentru că mă ajutau să-i trasez mișcările ( câte minute de când a plecat de la slujbă? câte minute face de la birou până la metrou?) și, încă înainte de a învăța să număr, avusesem obsesia de a învăța ceasul, studiind cu disperare cercul ocult desenat pe o farfurie de carton, care, odată asimilat, mi-ar fi dezvăluit regularitatea venirilor și plecărilor ei.

Începutul romanului este extrem de bine scris și reușește să te captiveze de la primele pagini. Pe parcurs însă, narațiunea deviază, slăbește în intensitate. Dar chiar atunci când ești aproape gata să renunți la carte, face Donna Tartt cumva și te atrage din nou, oferind poveștii un suflu nou. Astfel, cele o mie și ceva de pagini aproape că nu se simt. Ba mai mult, ajungi să crezi că totul s-a terminat prea brusc.

Sticletele se joacă cu tipurile de personaje pe care le prezintă, precum și cu mediile din care acestea provin. Theo ajunge să cunoască tot felul de oameni: de la traficanți de artă la dependenți de droguri, de la membrii din high society-ul newyorkez și până la cei bogați și dispuși să ofere oricât pentru un obiect de anticariat. Și astfel, ajung la unul din motivele pentru care mi-a plăcut atât de mult cartea asta: aproape jumătate din ea se petrece sau mai bine zis este legată de un magazin de antichități. Am aflat foarte multe detalii despre cum se restaurează mobila și despre cum funcționează licitațiile mari. Am mai aflat și că, pe piața neagră, un tablou poate fi o marfă de schimb, precum și un motiv ca cineva să ia viața cuiva.

Romanul Sticletele explorează extrem de fin psihologia umană, clipele de durere profundă cauzată de pierderea cuiva drag, jocul cu aparențele și cam tot ceea ce înseamnă greutatea unei vine asupra ființei umane. Căci tabloul pe care Theo îl ia din muzeu în ziua atentatului, Sticletele de Carel Fabritius, va fi pentru el ca o temniță neîncuiată, ca o libertate promisă, dar niciodată trăită.

Nici nu am spune că un tablou poate deveni pivotul unei vieți întregi și totuși, romanul Donnei Tartt ne demonstrează (dacă mai era nevoie) că arta intră adesea în relație cu noi, e acolo și o putem simți nu numai cu privirea, ci și cu sufletul. Avem nevoie de tablouri ca să ne aducem aminte de cine suntem noi: da, suntem acolo pe pânză, dar nu suntem artă, căci nu suntem perfecți. Sticletele e un exemplu despre cum, câteodată, nu putem alege ce fel de oameni devenim pentru că, așa cum spune chiar Theo, ceea ce nu poate fi închis într-o poveste, nu are o poveste.

Donna Tartt - Sticletele, traducere din limba engleză de Justina Bandol, Editura Litera, 2015.

O măsură a tuturor lucrurilor

5/05/2017



Suntem în anul 1919. E noiembrie și e târziu. La o pensiune din Schlesen, Boemia, o fereastră este încă luminată. Aplecat asupra mesei de scris și măcinat de o vinovăție incurabilă, Franz Kafka îi scrie tatălui său o scrisoare. Foaie după foaie, Franz așterne cele mai personale gânduri și realizează o radiografie în cuvinte a relației cu propriul tată.

Am fost extrem de încântată de publicarea acestei cărți la noi, întrucât mi se pare necesar să încurajăm și lectura scrisorilor personale care conțin și alte subiecte în afară de iubire. Da, citim scrisori de dragoste ale marilor scriitori sau personalități, în parte pentru că ne place să ne regăsim în poveștile lor, în parte pentru că ne place să privim mereu partea frumoasă, de bezea a vieții și nu e nimic greșit în asta. Însă, uneori, marii oameni trăiesc și marile suferințe, iar ca să le cunoaștem, trebuie să ajungem și la corespondența lor inspirată de părțile gri, de biscuite ale existenței. Iar viața lui Kafka parcă a fost pictată în toate nuanțele de gri.

Kafka scria că în fața legii se află mereu un paznic - în cazul lui, în fața propriei vieți, paznicul a fost nimeni altul decât propriul tată. M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, n-am știut ce să-ți răspund, în parte tocmai pentru că mi-e frică de tine, în parte pentru că frica asta se întemeiază pe prea multe elemente ca să ți le pot enumera măcar pe jumătate, stând de vorbă cu tine. Acestea sunt cuvintele prin care Kafka începe scrisoarea, încercând să-și găsească tonul cel mai potrivit pentru cele ce urmează a fi scrise. Nicicând nu a fost simplu să-ți confrunți propriul tată, cu-atât mai puțin pentru Kafka care, după cum scrie la un moment dat, vedea în tatăl său o măsură a tuturor lucrurilor.

Kafka îşi ceartă tatăl cu prudență, cu rușine parcă, alternând fiecare afirmație cu o disculpare a tatălui. E ca și cum, în această luptă cu trecutul, Kafka nu vrea să-și vadă tatăl, cel care pentru el era întreaga lume, pierzând. La ani distanță de zilele copilăriei, Kafka este același copil timid, nesigur și chinuit de o vină închipuită. La fundaţia bărbatului Franz se află de fapt o proiecție a fiului de odinioară. Nu poți să nu te întrebi cine e mai vinovat: copilul care nu poate zbura sau părintele care îi taie aripile întocmai pentru a-l împiedica?

Dar cum era de fapt acest Hermann Kafka, tatăl blamat, omul care a fost capabil să distrugă din umbră viața propriului fiu? Poate că nu vom ști niciodată decât partea lui Franz de adevăr. Din cele descrise de fiu, Hermann Kafka era un om rău fără a fi rău, autosuficient până la limită, sever și având mari exigențe de la copiii săi. Un tată care le-a spus copiilor să tacă, atunci când ar fi trebuit să-i învețe să vorbească, care i-a ținut pe loc atunci când ei ar fi trebuit să învețe ce este libertatea. Și totuși nu e chiar uşor să îl credem pe Kafka fiul care mărturisește:

Din fericire existau însă și excepții, oricum, mai ales atunci când sufereai în tăcere, și dragostea și bunătatea înfrângeau cu puterea lor tot ceea ce le stătea împotrivă și mă cucereau de-a dreptul. E adevărat, asta se întâmpla rar, dar era minunat; atunci când mama a fost grav bolnavă și te-am văzut cutremurat tot de plâns, cum te agățai de rafturile bibliotecii; sau când am fost eu ultima dată bolnav și tu ai intrat încet la mine, în camera Ottlei, și te-ai oprit în prag întinzându-ți doar gâtul ca să mă vezi zăcând în pat și, temându-te să nu mă tulburi, mi-ai făcut doar semn cu mâna. În asemenea ocazii mă întindeam în pat și plângeam de bucurie, și plâng iarăși și acum când îți scriu asta.

Dacă vă place Kafka, Scrisoare către tata e o ocazia de a-l cunoaște și altfel, iar dacă nu vă place, aveți acum un motiv pentru a începe să țineți la el și la opera lui. Această scrisoare, departe de a fi un demers combativ, e un strigăt de durere a unui fiu care nu a putut niciodată să-și iubească tatăl deși și-a dorit asta din toată inima.

Dar cel mai tulburător pasaj al scrisorii este atunci când Kafka povestește cum, copil fiind, fie în glumă, fie din nevoia de atenție, a cerut insistent un pahar cu apă. Aproape imediat, tatăl a venit la el, l-a tras din pat și l-a scos afară, lăsându-l o bună bucată de vreme în frig, în fața ușii închise. Într-un fel, Kafka a rămas întotdeauna băiețelul în cămașă de noapte, aşteptând înfrigurat și înfricoșat în fața ușii - iar când ușa s-a deschis într-un final era deja prea târziu pentru viață.

Franz Kafka - Scrisoare către tata, traducere din limba germană de Mircea Ivănescu, Editura Humanitas Fiction, 2016.



Lapte şi miere

4/25/2017


Poezia nu e tocmai una din iubirile mele în materie de literatură. Trebuie să recunosc că atunci când vine vorba de poezii/poeţi preferaţi, lista mea este destul de scurtă. Îmi plac tare mult unele poezii, însă majoritatea mă lasă rece. Nu ştiu de ce se întâmplă aşa - nu am o explicaţie.  Totuşi, câteodată se întâmplă să descopăr un autor de poezii care îmi dă convingerile peste cap. Aşa s-a întâmplat şi cu Rupi Kaur şi al ei volum de poezii Milk and Honey ( n.r Lapte şi miere ). Descoperit întâmplător, Milk and Honey mi-a oferit ocazia unei lecturi fulger care nu numai că mi-a plăcut, dar mi-a dat impulsul de a căuta și alți poeți, în speranța că poate mă voi putea îndrăgosti de poezie...

Volumul Milk and Honey orbitează în jurul a ceea ce înseamnă să fii femeie din punct de vedere emoțional, poeziile fiind structurate în patru părți numite sugestiv the hurting - suferința, the loving - iubirea, the breaking - despărțirea și the healing - vindecarea. Poemele sunt însoțite de ilustrațiile autoarei, desene din linii simple, dar care, precum poezia acesteia, transmit foarte mult. Pentru că da, cei care au aruncat o privire asupra acestor poeme vor spune să sunt simple, de-a dreptul banale - și culmea e că nu greșesc cu nimic spunând asta. Tocmai minimalismul lor e ceea ce pe mine m-a făcut să vreau să citesc mai mult și m-a cucerit. Rupi Kaur scrie genul acela de poezie care nu încearcă metafore imposibile pentru a-ți descrie lumea, ci o poezie a simplității și a sentimentului care se simte la fel cum se citește.

Remarcabil la acest volum este diversitatea de stări și teme care este cuprinsă în cele câteva zeci de pagini. Eul liric este pus în situații emoționale contrastante: de la abuz la iubire, de la dezamăgire la căutarea unui nou drum. Poeziile sunt extrem de personale, însă autoarea nu face din ele o posesie imperativă, ci invită cititorii să le adopte ca fiind propriile lor povești versificate.

Rupi Kaur nu spune nimic nou, dar spune exact ceea ce ne-a trecut tuturor prin cap sau prin inimă cândva. Milk and Honey este pentru cei care așteaptă marea iubire și pentru cei care suferă după ea, este  pentru cei singuri și cei care iubesc, dar mai ales este pentru cei care își pierduseră de mult încrederea în poezie.

Și pentru că volumul nu a fost tradus încă la noi, încerc eu timid să fac o traducere a unor poeme care mi-au plăcut în mod deosebit (pentru orice eventualitate, vă transcriu și varianta originală):

                                                  for you to see beauty here                                                   
does not mean
there is beauty in me
it means there is beauty rooted
so deep within you
you can' t  help but 
see it everywhere

dacă tu vezi frumusețe aici
nu înseamnă 
că există frumusețe în mine
înseamnă că frumusețea e înrădăcinată
atât de adânc în tine
încât nu poți
să nu o vezi peste tot

∗∗∗
love will come
and when love comes
love will hold you
love will call your name
and you will melt
sometimes though
love will hurt you but
love will never mean to
love will play no games
cause love knows life
has been hard enough already

iubirea va veni
și când va veni
iubirea te va ține de mână
iubirea te va striga pe nume
și tu te vei topi
totuși uneori
iubirea te va răni dar
iubirea nu va vrea de fapt asta
iubirea nu se va juca
pentru că iubirea știe că viața
a fost deja destul de grea

∗∗∗

what am i to you he asks
i put my hands in his lap
and whisper you
are every hope
i've ever had
in human form

ce însemn eu pentru tine întrebă el
îmi pun mâna în poala lui
și șoptesc tu
ești fiecare speranță
pe care am avut-o vreodată
sub forma unui om

Cred că v-ați dat seama din versurile de mai sus că Milk and Honey este pentru cei slabi de inimă într-un sens bun. Rupi Kaur scrie o poezie a sensibilității, o poezie care se poate trăi și trimite mai departe -  ce să mai, o poezie minunată.

Rupi Kaur - Milk and Honey, Editura Andrews McMeel Publishing, 2015.























Q&A despre citit

4/19/2017


Am zis să reiau blogul cu o postare diferită de cele de până acum, așa că am ales să preiau un book tag,  adică un set de întrebări despre citit. Momentul s-a potrivit cu faptul că am descoperit un blog tare simpatic coffentropy - eu cu desene și cu prietenie și-mi amintește de felul în care voiam să fac eu blogging la început (deși cred că ceva din planul inițial s-a cam pierdut pe drum ☺). Irina a făcut pe blogul ei un book tag care mi-a plăcut și pe care l-am preluat. Așadar și prin urmare, câteva întrebări și răspunsuri despre citit.

Carte, e-book sau audio book?

În principal carte, mai nou e-book, audio book aproape niciodată. Am crescut cu formatul tipărit şi nu cred că se va schimba vreodată fascinaţia mea pentru carte ca obiect cu care relaţionezi. Pe de altă parte, am avut o revelaţie legată de e-book şi trebuie să mărturisesc că ultimele două cărţi citite au avut acest format. Despre cărţile audio nu prea am o părere. Cred că singura carte de genul acesta pe care am ascultat-o şi o am este Privighetoarea şi trandafirul - poveşti de Oscar Wilde ( dacă am spus Wilde, am spus tot ).

Trebuie sau nu să judeci o carte după copertă?

Clar nu, dar eu fac asta, aşa că nu prea ştiu ce să răspund. Copertele sunt tare isteţe când vine vorba de păcălit  cititorii. De mult prea multe ori mi-am cumpărat cărţi doar pentru că aveau o copertă care îmi făcea cu ochiul, dar relaţia dintre mine şi ele nu a mers cum mă aşteptam. De asemenea, am pierdut mult timp şansa unor cărţi grozave doar pentru că am fost snoabă şi nu mi-a plăcut coperta lor. Cititul e ca dragostea - nu poţi să ştii niciodată când te loveşte la prima vedere, pardon, copertă.

Ar trebui sau nu să împrumut cărți cuiva?

Nuuu. Era să răspund înainte de a termina de scris întrebarea.  Ideea e că eu am o relaţie foarte specială cu cărţile pe care le citesc. Uneori, o carte îmi oferă o experienţă atât de extraordinară, încât nici măcar nu îmi vine să povestesc despre ea, ca să nu mai spun să o împrumut (copil singur la părinţi, efectele încă se simt ☺). Probabil nu sunt singura, însă atunci când mi se întâmplă ceva special, pur şi simplu simt că dacă povestesc acea experienţă, o parte din farmecul ei dispare. În plus, ţin mult la cărţi, eu însămi le citesc cu grijă, nu scriu pe ele şi nu le îndoi paginile. Mă port cu ele de parcă ar fi exponate de muzeu - ce să-i faci, nu mă pot abţine. Dar asta nu înseamnă că şi voi trebuie să faceţi la fel, cărţile bune trebuie date mai departe ca să-i molipsim şi pe ceilalţi! 

Scriem sau nu pe cărţi?

Nu, nu facem asta. Şi tocmai ce am explicat mai sus de ce. ☺

Care sunt cele mai bune liste de cărţi de citit într-o viaţă?

Să vă învăţ secretul meu: se ia una bucată cititor pasionat din familie sau cercul de prieteni şi se descoase cu privire la cele mai bune cărţi citite de el vreodată. Dacă întrebaţi mai multe persoane, atunci ar trebui să faceţi de-o listă destul de măricică cu titluri de citit într-o viaţă. Nu e neapărat să vă placă toate, dar trebuie cu toţii să începem de undeva.


E ok să citesc mai multe cărți o dată?

Citim şi nu prea. De obicei, pe noptiera mea ajung două tipuri de cărţi: cea pe care o citesc la momentul respectiv şi cărţile pe care le-am abandonat fie pentru că nu îmi plăceau, fie pentru că ajunsesem într-o buclă (nu mai găseam motivaţia să le continui). Aşadar, am mereu cărţi pe lista de aşteptare, îmi amintesc mereu unde le las şi ce s-a întâmplat cu personajele, însă mai rar să le continui odată ce le-am abandonat. 

E important să citeşti autori premiaţi (Nobel, Pulizer, Booker ş.a)?

Din experienţă, pot spune că nu neapărat.Au existat autori pe care eu nu am putut să-i suport sau cărţi care m-au dezamăgit, în ciuda bulinelor colorate pe care scria Nobel sau Pulizer. Nu cred neapărat în premii pentru că unele experienţe din viaţa mea m-au convins că adesea nu câştigă cel care merită cu adevărat. Însă am citit şi multe premiante care mi-au plăcut. Important este premiul pe care fiecare îl oferă unei cărţi, aşezând-o pe raftul de jos sau cel de sus al inimii sale.

Cât de des e bine să citeşti?

Cât de des e bine să respiri? Tot timpul. Dar de ce să mint? Şi eu am momente când o carte e ultimul lucru pe care vreau să îl văd. Uneori fac pauze între cărţi sau pauze de citit în general. Ajung destul de des într-un moment de buclă ( o perioadă în care nu găsesc motivaţia să citesc ) şi îmi trebuie mereu o carte care să-mi amintească să respir cuvinte şi poveşti.

Ei bine, cam asta a fost şi cu întrebările şi răspunsurile mele. Dacă ştiţi vreun cititor pasionat, puneţi-i şi lui întrebările astea sau încercaţi să răspundeţi singuri la ele. Aş fi tare curioasă în ce privinţe ne diferenţiem, ce păreri aveţi voi. Cine ştie, poate vă luaţi inima-n dinţi şi îmi scrieţi mai jos - eu de-abia aștept părerile voastre!





Zgomotul timpului

2/16/2017


Dacă aţi ascultat vreodată  vreo compoziţie a lui Şostakovici, atunci sigur veţi înţelege ceea ce a vrut să spună Julian Barnes prin titlul celui mai recent roman tradus la noi, Zgomotul timpului. Cu Barnes și al său roman mi-am dat întâlnire într-o zi friguroasă de luni, în tren. Nu știam la ce să mă aștept de la autor - nu-i mai citisem nicio carte. După primele pagini, eram dezorientată, mi se părea că nu înțeleg miza romanului. Curând, mi-am dat seama că problema era la mine: mă străduiam prea tare să pătrund ideile cărţii şi nu esenţa ei. Pentru că, da, Zgomotul timpului este o carte superbă, extrem de bine scrisă şi mai presus de toate, este cartea întâlnirii dintre un mare scriitor şi un mare compozitor.

Zgomotul timpului este lucrul împotriva căruia Șostakovici luptă prin muzică, în epoca roșie a lui Stalin. Barnes separă viața compozitorului rus în secvențe esențiale care se derulează și se întrepătrund pentru a reda cititorului imaginea unui Șostakovici genial, măcinat de temeri și angoase, un prizonier al propriei conștiințe. Lumea în care trăiește compozitorul nu este una normală. Absurdul se strecoară prin toate cotloanele şi oamenilor li se prescriu pastile de frică şi supunere. Iar Şostakovici este cel care îşi ia în fiecare o doză atât de mare de frică, încât ajunge să stea de veghe lângă lift, de teamă ca nu cumva autorităţile să vină şi să-l aresteze de faţă cu familia sa. Şi totul din cauza faptului că Stalin merge să-i vadă o operă şi decide că nu-i place - un moft care-l condamnă pe Şostakovici la supunere faţă de sistem. Reverenţa de figuraţie pe care Şostakovici a fost nevoit să o facă în faţa mecanismului comunist, a fost, ne arată Barnes, nu un act de trădare faţă de idealurile fireşti, ci un act necesar pentru salvarea muzicii sale.

Nu dorea să se transforme într-un personaj de dramă. Dar uneori, târziu în noapte, când mintea îi sărea de la una la alta, gândea: aşadar, la asta a ajuns istoria. În ciuda trudei, a idealismului, a speranţei, a progresului, a ştiinţei, a artei şi conştiinţei, toată povestea se încheia cu un om stând lângă lift, la picioare cu o valijoară conţinând ţigări, lenjerie şi praf de curăţat dinţii, stând acolo şi aşteptând să fie ridicat.

De altfel, Barnes concentrează întreaga anatomie a societăţii staliniste în personajul lui Şostakovici, care uneori devine chiar antipatic din cauza temerilor lui fără sfârşit. Nu te poţi abţine să nu te întrebi de ce s-a întâmplat aşa şi nu altfel, de ce Şostakovici nu a plecat la fel ca Stravinski sau de ce nu a înfruntat valul care venea ameninţător spre el. Adevărul e că nouă, oamenilor de azi care ne confruntăm cu furtuni la pahar, ni se pare imposibil ca tornadele istoriei să fi fost aşa mari. Şi chiar e imposibil. Dar totuşi au fost, iar Şostakovici e dovada de necontestat acestui fapt.

Iar în timpurile acestea oamenii erau în pericol de a nu fi pe deplin ei înşişi. Dacă-i terorizai suficient, devenau altceva, ceva diminuat şi redus: simple tehnici de supravieţuire. Aşadar, el nu trăia doar o îngrijorare, ci adeseori o frică brută: că sosiseră ultimele zile ale iubirii.

Numele fiecărui capitol din cele trei ale romanului poartă numele unui mijloc de transport emblematic pentru câte o perioadă din viața lui Șostakovici și creează traiectoria destinului său: pe debarcader, în avion, în automobil. Amintirile alternează, urcă şi coboară exact ca părţile unei simfonii. Cât despre Barnes,trebuie să recunosc că este un scriitor de mâna întâi, unul cum eu nu am mai întâlnit de mult timp şi de ale cărui cărţi m-am grăbit să fac rost pentru a recupera timpul pierdut.

De câteva zile încoace ascult muzica lui Şostakovici și făcând asta, mi se pare că înțeleg mult mai bine cartea. Ceea ce a creat Barnes este mai mult decât o biografie și m-a impresionat atât de mult, încât nici nu pot spune exact ce este - pur și simplu te face să trăiești o emoție fără nume. Ceea ce vă pot spune însă, este că Zgomotul timpului nu este romanul unui singur om, ci este cartea muzicii sale. Ceea ce nu au înțeles contemporanii lui Șostakovici este faptul că muzica nu are un partid, muzica nu produce idei, căci ea este mai presus de lumea ideilor. Dar mai ales, ceea ce nu și-au dat seama nici Stalin și nici ceilalți este că poți să reduci la tăcere artistul, poți să-l îngenunchezi prin frică, însă arta sa nu tace niciodată și nici nu are genunchi pe care să se așeze - arta zboară, arta este liberă.

Julian Barnes - Zgomotul timpului, traducere de Virgil Stanciu, Editura Nemira, 2016.

In Ferrante we trust

2/09/2017


Şi voi? Şi eu! Cum despre ce vorbesc - despre Elena Ferrante şi minunata ei Tetralogie napoletană, de care mă declar îndrăgostită iremediabil. Am început seria Ferrante în noiembrie şi nu am vrut să scriu despre ea decât după ce aş fi citit toate cele patru volume. Aşadar, dacă citiţi aceste rânduri, probabil că v-aţi dat seama că am terminat de citit şi ultimul volum al seriei. Şi totul a fost absolut
m-i-n-u-n-a-t. 

Dacă nu aţi auzit până acum despre Elena Ferrante şi ale sale cărţi, primul lucru pe care trebuie să îl ştiţi este faptul că nimeni nu ştie cine se ascunde în spatele acestui pseudonim. Au existat încercări de demascare a autoarei, însă nimeni nu a ajuns la o ipoteză sigură. Unii au spus că o femeie nu ar fi putut să scrie atât de bine ( pe cuvânt că nu înţeleg unde-i gluma ), în timp ce majoritatea cred că Elena e chiar o Elena, adică o femeie care nu numai că scrie bine, dar o face atât de bine încât, iată, a stârnit invidie din partea scriitorilor şi criticilor autosuficienţi. De fapt, nici măcar nu contează cine a scris aceste cărţi. Nu le citim pentru că au fost scrise de Ferrante, ci pentru că sunt atât de grozave, încât nu ai cum să nu le citeşti.

Dacă ar fi să mă întrebaţi despre ce este această serie, chiar că nu aş şti ce să vă spun. Întreaga poveste este atât de complexă, personajele venind şi plecând din ea neaşteptat. Desigur, povestea principală este prietenia ieşită din comun dintre Lila şi Elena, două fete care încearcă să crească pe fundalul unui Napoli violent, corupt, un oraş în care viitorul nu cunoaşte noţiunea de roz. Şi dacă tot am ajuns la roz, trebuie neapărat să vă spun că această tetralogie nu face parte absolut deloc din sfera romanelor glossy, acea literatură ieftină care mizează pe clişee şi stereotipuri de genul prietena mea se mărită sau mai ştiu eu ce. Nu. Tetralogia Elenei Ferrante este o enciclopedie necosmetizată  a existenţei feminine. Întâlnim exemple de femei care devin mame fără voie, care se luptă zilnic cu aparenţele, cu imaginea de obiect al dorinţei, femei care trăiesc în căsătorii nefericite, care sunt abuzate de partenerii lor, dar sunt şi femei care reuşesc, devin independente şi luptă pentru drepturile lor. Elena Ferrante nu scrie dintr-o perspectivă intransigentă, însă reuşeşte ceva ce nu se mai făcuse de mult timp: prezintă femeia dezbrăcată de etichetele sociale, de prejudecăţi şi tabuuri. Prin ochii naratoarei, Elena Greco, cunoaştem lupta pentru supravieţuire într-o societate haotică, în care regulile sunt exclusiv de partea bărbaţilor. 

În ceea ce priveşte personajele principale, Lila şi Elena, ele sunt cu adevărat geniale (ca să citez titlul primului volum, Prietena mea genială ). Atunci când Lila vine în clasa în care Elena deja era cea mai bună elevă şi se impune drept una dintre cele mai inteligente fete din şcoală, ultimul lucru la care ne-am aştepta ar fi ca cele două să devină prietene. Însă curând, Elena îşi dă seama că Lila este o fată specială, pe care orice ar face, nu reuşeşte să o urască. Deşi viaţa le poartă departe una de celalaltă, destinele lor se intersectează în cele mai neprevăzute momente şi moduri. M-am gândit mult la toate echivalentele Lilei din viaţa mea; am avut norocul să am în fiecare perioadă a vieţii o prietenă genială. Şi sunt sigură că mai mult decât adesea, am fost şi eu o Lila pentru cineva.

Lumea pe care o construieşte Elena Ferrante nu este una din care poţi intra şi ieşi după bunul plac la o simplă închidere a cărţii. Romanele astea patru te atrag într-atât în realitatea lor, încât uiţi de cea în care trăieşti tu, cititorul. Mie mi s-a întâmplat să mă urc în tren la Bacău şi să nu am habar când şi cum am ajuns la Iaşi, atât de prinsă am fost de unul din volumele tetralogiei ( al doilea, cred ). Mi se pare fantastic felul în care naraţiunea urcă şi coboară în intensitate ca un montagne-rousse şi nu te lasă să laşi cartea din mână. Ajungi să te gândeşti la cele două personaje tot timpul, la ceea ce ar fi făcut ele, în special cum ar fi reacţionat Lila la unele realităţi.

Dintre cele două prietene, eu cred că toată lumea şi-ar dori să fie puţin din Lila, fata independentă, îndărătnică până la limită şi dincolo de ea, femeia asumată, Lila cea care nu se îndoieşte de nimic. Şi totuşi sunt momente în care Lila nu e Lila, în care până şi ea este cuprinsă de slăbiciune. Şi noi atunci? Cine suntem? Puţin din Lila, mai mult din Elena? Volumele Elenei Ferrante ne pun în faţa unor emoţii care pe mine m-au dat peste cap câteodată. Mi s-a întâmplat să arunc cartea din mână, atât eram de surprinsă de evoluţia poveştii, alteori am luat-o cu mine peste tot, traversam casa dintr-o cameră în alta, citind.

Mie, Elena Ferrante mi-a schimbat viaţa sau, dacă vă sună prea amibiţios, mi-a schimbat multe dintre concepţiile pe care le aveam despre iubire, relaţii, despre corpul meu, despre feminitate şi despre viaţă în general. Pentru că asta face Tetralogia napoletană - nu trece prin viaţa ta fără să lase o urmă, ci îţi schimbă ritmul mecanismelor din interior, blochează puţin resorturile şi te lasă să te (re)gândeşti. Şi da, este o carte despre femei, despre zilele şi nopţile lor, despre zâmbetele şi lacrimile lor, despre speranţe şi dezamăgiri, despre ceea ce vor să fie şi ceea ce reuşesc să ajungă, despre copiii şi soţii lor, despre mamele şi taţii lor, despre locul lor în lume şi coada la care unele aşteaptă mereu să-şi îndeplinească destinul. Pe scurt, să fii femeie presupune o viaţă cu mai multe volume şi mii de pagini.
Iar dacă o dovedeşte chiar Elena Ferrante, cine suntem noi să o contrazicem?

Câteva detalii tehnice:

  • Tetralogia napoletană  de Elena Ferrante are patru volume: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân ( toate trei apărute la editura Pandora M ) şi La storia della bambina perduta ( în curs de apariţie la aceeaşi editură ).








© BIBLIOPHILE • Theme by Maira G.